1. Bătălia de la Maraton

2. Bătălia de la Termopile

3. Bătălia de la Salamina

4. Bătălia de la Plateea

       

          Ascendentul Europei în detrimentul Asiei și moștenirea civilizației grecești sunt doar două dintre pietrele de temelie ale lumii moderne, considerate firești de europenii de azi. Şi totuși, a fost o vreme când existenţa Greciei independente (şi chiar a Europei) a trebuit apărată prin luptă împotriva puterii copleșitoare a Imperiului Persan din secolul al V-lea î.Hr.

             Victoria de la Maraton din anul 490 î.Hr., urmată de bătălia de la Termopile, bătălia navală decisivă de la Salamina și lupta terestră de la Plataea, nu numai că a asigurat independenţa Greciei, dar a permis civilizației grecești să ajungă mai târziu, în același secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală de la Salamina i-a dat lui Alexandru cel Mare posibilitatea de a inversa procesul prin care regi persani invadaseră Grecia, permiţându-i să cucerească Persia şi să răspândească astfel civilizația greacă în întreaga lume cunoscută la acea vreme.

​

 

1. Bătălia de la Maraton

​

       În anii 490 î.Hr. a avut loc bătălia de la Marathon – bătălie care, din punct de vedere conceptual, a stat la baza cursei pe distanţă lungă ce poartă numele de maraton.

        Bătălia de la Marathon a reprezentat punctul culminant al primei încercări importante a regelui Persiei Darius I de a cuceri restul Greciei și de a-l adăuga Imperiului Persan, asigurându-și astfel partea cea mai slabă a graniței sale vestice. Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din orașul Marathon până la Atena, pentru a anunța victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.

Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această poveste istoricului Herodot, care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa Istorii (scrisă aproximativ în 440 î.Hr.)

​

​

​

2. Bătălia de la Termopile

​

           Bătălia de la Termopile (în latină Termopilae) face parte din seria de războaie greco-persane, declanșate în urma răscoalei ioniene a orașelor grecești din Asia Mică, sprijinite de către Atena, împotriva Imperiului Persan. Odată răscoala zdrobită, regele persan Darius a trimis o armată cu scopul de a pedepsi Atena pentru sprijinul acordat rebelilor. Această armată a fost înfrântă la Maraton de către armata ateniană comandată de Miltiades în 490 î.Hr..

         Zece ani mai târziu Xerxes cel Mare, după 2 ani de pregătire, lansează o invazie, atât pe mare cât şi pe uscat, asupra Greciei continentale. Estimările în ceea ce privește numărul de soldați din armata lui Xerxes variază între 60.000 şi 1.700.000, cifrele acceptate de cea mai mare parte a istoricilor fiind de 100.000 până la 300.000. Armata persană a trecut Marea Marmara pe un pod de vase și a înaintat de-a lungul coastei fiind însoțită pe mare de către flotă.

        În acest timp în Grecia o alianță a orașelor state pregăteau planul de apărare și nici un alt loc nu părea mai potrivit precum strâmtoarea Termopile, o limbă de pământ cuprinsă între mare și ocean. Astfel, o armată de aproximativ 7000 de hopliți condusă de către regele Spartei, Leonidas, a fost trimisă pentru a apăra strâmtoarea.

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

            Bătălia a avut loc în august. Deși raportul de forțe era clar în defavoarea grecilor, și bătălia a fost pierdută, scopul acesteia a fost atins. Cu cei 7000 de hopliți, Leonidas a reușit să ţină în loc armata persană 3 zile, zdruncinând moralul persan cât și numărul acestora, suficient încât să ofere timp restului Greciei să se pregătească pentru confruntarea decisivă. În acest timp Atena a fost evacuată în totalitate, și flota grecească (în majoritate ateniană) a fost pusă la punct. Probabil grecii ar fi rezistat mai mult timp în trecătoare, dacă nu ar fi fost trădați de către un păstor din zonă, pe nume Ephialtes, care a condus o parte din armata persan. printr-un drum din munți chiar în spatele armatei grecești. Grecii au reușit să se retragă, retragerea fiind acoperită de către 300 de spartani și aproximativ 700 de thespieni

 

 

 

 

 

 

 

 

​

​

 

​

3. Bătălia de la Salamina

​

           După ce regele persan Darius nu reușise să invadeze Grecia în 490 î.Hr., fiul său, Xerxes, se pregătește îndelung și serios pentru a fi sigur că eșecul nu se va repeta. În timp ce Xerxes adună forțe militare terestre şi navale uriașe, conducătorul atenian Themistocles, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe cetățenii Atenei să-și întărească flota. Herodot îl descrie pe Themistocles „ca un bărbat care manifestă semnele indubitabile ale geniului, stârnind prin aceasta o admirație profundă și fără egal. Prin capacitățile sale native, neformate și needucate prin studiu, el a devenit cel mai bun arbitru al acestor crize neașteptate, care nu lasă timp pentru deliberări și cel mai bun profet al viitorului, chiar și al evenimentelor cele mai îndepărtate.”

          Cu viziunea sa strategică, Themistocles a înțeles că succesul sau eșecul oricărei invazii persane depinde de capacitatea lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii învingeau flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.

         În 480 î.Hr., armata lui Xerxes începe marșul spre Europa traversând Hellespont (strâmtoarea dintre Marea Egee și Marea Marmara) pe un pod de nave (un miracol ingineresc pentru vremea aceea).

                Grecii au primit numeroase avertismente cu privire la sosirea acesteia, dar majoritatea par paralizați de frică. Oracolul din Delphi îi avertizase pe atenieni: „Nenorociților, de ce stați aici? Zburați, zburați la hotarele creației!” Această profeție deosebit de deprimantă i-ar fi putut convinge pe niște oameni mai slabi să renunțe la luptă, dar atenienii, nemulțumiți de răspunsul primit, au întrebat din nou.

             A doua oară, Oracolul le-a vorbit de siguranță în cadrul „zidurilor de lemn” (probabil triremele care se construiau în acel moment de-a lungul întregii coaste a Aticii. Themistocles a luat atunci hotărârea curajoasă de a abandona Atena și de a-și evacua poporul pe insula Salamina. Unii sunt nemulțumiți, dar majoritatea atenienilor sunt de acord să fie transportați pe insulă şi să se adăpostească în colibe improvizate, făcute din paie și ramuri. Între timp, atenienii le cer tuturor grecilor să-și adune navele în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea lui Themistocles, pentru lupta împotriva flotei persane, deși mulți conducători greci îl dezaprobă, făcând presiuni pentru retragerea la sud de Pelopones.

          Spartanii, încorsetați de o tradiție militară care descuraja ideile inovatoare de genul celei propuse de Temistocle, îl trimit pe Leonidas împreună cu 300 de hopliți (infanteriști bine înarmați) să apere trecătoarea de la Termopile împotriva valului copleșitor al armatei persane. Deși incredibil, Leonidas şi cei 300 de spartani ai săi reușesc să-l oprească pe Xerxes până când un trădător le dezvăluie persanilor o potecă ascunsă care le permite acestora să cadă în spatele spartanilor și să-i măcelărească până la ultimul. Un sacrificiu eroic, dar inutil. Perșii continuă să înainteze, invadează Atena și dau foc Acropolei. Decizia lui Temistocle de a evacua orașul fusese deci justificată.

 

       

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

         Masiva flotă persană, pe care Herodot o estimează la 1200 de nave (majoritatea trireme cu o lungime de 30 de metri și cu traversa îngustă), suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul Capului Sepias; se pare că o treime se scufundaseră sau eșuaseră Dar era încă o armada puternică, care se baza pe forța multor oameni pentru care marea era un mod de a fi. 

        Flota grecească aliată, care avea la bord mai mulți soldați decât marinari, era comandată de generalul spartan Eurybiades. Dintre cele 366 de trireme aflate sub comanda sa, 89 erau spartane (sau aliate Spartei), 97 proveneau din insulele grecești ale Cicladelor, iar 180 erau nave ateniene noi sub comanda lui Temistocle. 

              La consiliul de război, grecii erau încă divizați și nu se puteau hotărî dacă să lupte la Salamina sau să se retragă în sud. Temistocle s-a adresat lui Eurybiades, comandantul șef, cu următoarele cuvinte: „Depinde de tine, Eurybiades, să salvezi Grecia! Ascultă-mă şi dă lupta cu dușmanul aici și nu pleca urechea la sfatul acelora dintre noi care vor ca flota să se retragă către istm. Ascultă-mă, te implor, și alege între cele două opțiuni. La istm vei lupta în largul mării, ceea ce este în mare măsură în dezavantajul tău. Dacă vei face aşa cum te sfătuiesc, avantajul pe care ți-l vei asigura este următorul: deoarece vom lupta într-o strâmtoare, cu nave puține împotriva unui număr mare de nave, noi vom câștiga o mare victorie, pentru că lupta într-un loc îngust ne este favorabilă nouă, iar în largul mării le este favorabilă lor.”

              Temistocle și-a impus opinia, dar nimic mai mult. Acum trebuia să-i convingă pe perși să iasă la luptă. Pentru aceasta, el folosește un vicleșug, trimițănd dezertori la Xerxes pentru a-i spune că grecii și-au pierdut curajul și se pregăteau să se retragă. Drept urmare, la 22 septembrie, flota persană în dispozitiv semicircular se apropie de insula Psytaleia, în spatele căreia, între Salamina și Herakleion, aștepta flota grecească.

             Xerxes și impresionanta sa suită s-au instalat pe coasta muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta. Tabăra lor, cu covoare viu colorate, mobile luxoase și mătăsuri purpurii și aurii fluturând pe pereții corturilor care păreau niște palate, strălucea și mai intens pe fundalul colinelor verzi și al cerului albastru-cobalt. În faţa cortului lui Xerxes este instalat un tron auriu, în spatele căruia stăteau sclavi cu evantaie și nobili care ținea sabia regală și potirul. Pe pantele spre țărm erau dispuși cei 10000 de „Nemuritori” (garda regală a lui Xerxes) cu barbă, părul împletit și tunici cu ornamente florale și geometrice, iar uriașa armată persană era aliniată de-a lungul țărmului, pregătită parcă să urmărească un eveniment sportiv.

             Triremele grecești erau și ele urmărite de grecii din Salamina. Pentru ei însă, acesta nu era un eveniment sportiv, ci opțiunea între victorie sau sclavie perpetuă în mâinile unui cuceritor străin. Fiecare soldat grec și fiecare vâslaș de pe galere simțea la fel. Vâslașii își încordau brațele nu ca sclavii de pe galerele persane, din cauza biciului, ci ca oameni liberi, hotărați să-și apere libertatea cu prețul vieții. În avangarda flotei grecești se aflau cele mai bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliții bine înarmați, purtând coifuri, platoșe și scuturi mari și rotunde. Aceștia era luptătorii care, cu săbiile și lăncile lor, urmau sa duca greul luptei împotriva infanteriștilor ambarcaţi ai perșilor, dotați cu armament mai ușor.

​

           Dispunerea

•  in partea stângă a flotei persane, după direcția de înaintare, se afla un detașament de infanteriști fenicieni îmbarcați, oameni care colindaseră Mediterana în lung și-n lat şi călătoriseră şi în apele de dincolo de aceasta.

• in dreapta erau navele orașelor grecești din Ionia, aliații perșilor din Milet, Samothrace și Efes.

• in centrul dispozitivului persan erau nave din Asia Minor, cu arcași din Babilon și Media.                       Împotriva acestora erau dispuse galerele grecești, cu atenienii în partea dreaptă, spartanii în stânga și navele din Ciclade la mijloc.

•    În timp ce perșii apăreau la orizont, grecii au început să cânte imnul lor de luptă, Paen

​

            Bătălia

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

            Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele şi se angajează într-o încleștare de proporții. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de soldați luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor grecești distrug carenele navelor persane. Temistocle, dând lovitură după lovitură, reușește să creeze o breșă între navele feniciene cu care se confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei: hopliții atenieni împotriva marinarilor fenicieni. Departe de țărm, în condițiile existenţei de spațiu de manevră, n-ar fi existat nicio îndoială în privința deznodământului. Dar Temistocle i-a silit pe adversari să se îngrămădească, iar infanteria ateniană bine înarmată a făcut restul.

         Perșii își judecaseră greșit adversarii. Angajându-se în luptă, ei își cedaseră toate avantajele infanteriștilor greci foarte bine instruiți, mult mai buni în lupta corp la corp decât perșii. Doar conaționalii lor din Ionia luptau cu aceeași abilitate, deși, în marea lor majoritate, nu și din toată inima. O excepție notabilă a fost episodul în care o galeră greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare şi a ocupat-o prin forță.

             Pe măsură ce sorții se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica escadră de 30 de galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde triremele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii aruncă echipajele de perși peste bord și, pentru că putini știau să înoate, pierderile sunt enorme. Insula Psytaleia, ocupată de persi, este atacată de Aristide și hopliții lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perși, înfrângerea se transformă în dezastru.

              La Salamina a luptat și Eschil, care a înregistrat și transmis teroarea și triumful acelei zile în tragedia „Perșii”.

​

           Sfârșitul bătăliei

         

       Xerxes, zguduit de teribila luptă navală purtată chiar în faţa tronului său și de țipetele ostașilor săi de pe Psytaleia, care-i răsună în urechi, îşi pierde curajul. Regele lasă comanda satrapului Mardonius și ordonă întoarcerea la Hellespont.

        Ca și retragerea lui Napoleon din Rusia, întoarcerea lui Xerxes de la Salamina a fost însoțită de o mulțime de dezastre. Bolile și foametea au rărit și mai mult rândurile soldaților săi, iar vântul a avariat atât de mult podul de nave, încât armata a trebuit să aștepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius a fost zdrobită în anul următor la Plateea de o armată a grecilor uniți.

​

           Consecințele bătăliei

      Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominației navale a perșilor asupra bazinului Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, ameninţându-i astfel independenţa. În secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare) va inversa rolurile cu Imperiul Persan, situație care culminează cu victoria lui Alexandru la Bătălia de la Gaugamela.

​

​

         .

​

​

​

​

​

​